Archive for the ‘Nimic de gandit.Doar de spus’ Category

Poezie, poezie…

Poezia urmatoare e una din preferatele mele. Cred ca o stiti si voi. Dar eu o pretuiesc mai mult pentru ca imi aminteste de mama. Si nu pentru ca ar ar vorbi de mama, ci pentru ca atunci cand eram mica, mama mi-o citea cu o intonatie deosebita si imi spunea ca e cea mai frumoasa poezie! Cititi-o si voi asa cum trebuie:)

ACCELERATUL

Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin…
Din frunzisurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de pasarele…
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
*
Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri…


Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare…
Vine!…
Fulger negru… trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantul tuna,
Zarile de-abia-i ajung…
Parca zboara,
Parca-noata.
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata…
A trecut…
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere…
Scade-n departare…
Piere…
*
Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.

Doar un pui de pitigoi,
Intr-un varf de fag pitic,
Sta cu penele vulvoi
Si facand pe suparatul:
Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…

(George Toparceanu)

O singura carte

…“Montagne-russe-ul e viata mea, viata este un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge in punctul tau cel mai inalt si a te simti nemultumit si nelinistit cand nu reusesti sa o faci.  

   Daca as fi adormit si m-as fi trezit brusc intr-un montagne-russe, oare ce as simti?

   Bun, prima senzatie ar fi ca sunt prizoniera, as fi ingrozita de curbe, mi-ar veni sa vomit si sa plec de acolo. Dar daca ma incredintez ca sinele sunt destinul meu, ca Dumnezeu conduce mecanismul, cosmarul acesta s-ar transforma in stimulent. Nu este decat exact ceea ce este, un montagne-russe,o jucarie sigura si confortabila, care ajunge la terminus, dar din care, cat tine calatoria, trebuie sa privesc peisajul din jur,sa tip de emotie.”

Story

 “A fost  odata o pasare. Impodobita cu o pereche de aripi desavarsite si pene stralucitoare, colorate si minunate. In sfarsit, o vietate creata ca sa zboare libera si sloboda in cer, sa-i bucure pe cei care o zaresc.
 Intr-o zi o femeie vazu pasarea si se indragosti de ea. Ii urmari zborul cu gura cascata de uimire, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indemna sa zboare impreuna cu ea si amandoua  calatorira prin cer intr-o armonie desavarsita. Ea admira, venera, proslavea pasarea.
 Dar ii veni atunci un gand: poate  ca pasarea voia sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Si femeia se simti infricosata. Infricosata ca nu va mai simti niciodata acelasi lucru pentru alta pasare. Si se simti invidioasa pe capacitatea de zbor a pasarii.
 Si se simti singura.
 Si cugeta: “Am sa instalez o capcana. Data viitoare cand va veni pasarea, ea nu va mai pleca.”
 Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana si fu inchisa in colivie.
 Si ea privea zilnic pasarea. Avea la dispozitie obiectul pasiunii sale si-l arata prietenelor ei, care comentau: “Dar tu esti cineva care are totul”. Intre timp, incepu  sa se produca o ciudata tranformare: cum avea pasarea la dispozitie si nu mai era nevoita sa o cucereasca, isi pierdu interesul pentru ea. Pasarea, nemaiputand sa-si dea glas sensului vietii sale, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea, se urati si femeia nu-i mai dadea nici o atentie, multumindu-se doar sa o hraneasca si sa-i curete colivia.
 Intr-o buna zi, pasarea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la ea. Nu-si amintea insa de colivie, isi aducea aminte doar de ziua cand o vazuse pentru prima oara zburand multumita prin nori.
 Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca ceea ce o emotiona atat de mult la pasarea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei in miscare, nu trupul ei fizic. Fara pasare, si viata ei isi pierdu sensul si moartea veni sa-i bata la usa.“De ce ai venit?” o intreba ea pe moarte. “Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer”, raspunse moartea. “Dac-ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult; acum insa ai nevoie de mine ca s-o reintalnesti”.