Archive for the ‘Thoughts’ Category

Cocalarul de Piata Romana!:)))

iunie 2, 2010 0 comment

Azi dis-de-dimineata, insemnand pe la ora 14 , ma aflam in metrou la Piata Romana. Toate bune si frumoase pana cand intra in metrou cocalarul de Dorobanti. “Ce “dragut” ca am ocazia sa intalnesc un asemenea specimen!”, mi-am zis. Ca sa va dovedesc si ca sa ma credeti ca era autentic o sa va povestesc situatia. Un tip cam pe la 25 de ani, cu o geaca neagra lucioasa, cu niste pantaloni raiati rosii ca focul si niste pantofi din imitatie de piele intoarsa ( fara sosete), tot rosii (identici la culoare cu pantalonii) intra in metrou. Si bineinteles ca toata lumea trebuia sa observe ca EL(care este EL) a intrat  in metrou: in primul rand aparitia sa vestimentara miraculoasa, iar in al doilea rand faptul ca vorbea la telefon(care era unul scump, evident) cu un “frate” de-al lui de cartier cat se putea de tare! Si zicea cam asa: ” Hai frate, ti-am zis o data ca am vorbit cu Bodo si ca imi da banii aia! Sa moara familia mea si toti fratii mei! Ce dreacu nu intelegi?… Dea! Dea!…(pauza)… Dea!Deeeea!! Hai fratzica stai chill, da fratzica vin la tine, sa moara familia mea!” Cool frate! Ca sa folosesc si eu un limbaj adecvat. Grele este viata asta!  Cred ca astia de la metrou  ar trebui  sa puna indicatoarea ca in RATB: In acest mijloc de transport nu aveti voie sa: Vorbiti tare ca sa ii deranjati pe ceilalti calatori!( si celelalte, care in contextul dat sunt mai putin importante)!

Eram atat de uimita de situatie, si poate putin scarbita, pentru ca observam cum toti ceilalti din jur il privesc cu marginea campului viziual si sunt deranjati. Hm… Ce sa-i faci! Traim unde trebuie!

No money, no problem? Please comment!

mai 25, 2010 7 comments

1. Cat de mult conteaza pentru tine partea financiara, in alegerea unui job?

2.Crezi ca banii rezolva sau aduc probleme?

Din scrierile mele extrascolare.

martie 28, 2010 0 comment
Uneori credem ca nu suntem destul de tari ca sa facem fata celor ce ni se intampla si incercam cu toate fortele proprii sau ale altora sa devenim altcineva, cu totul si cu totul schimbati: de la creier la sosete. Ce ar fi ca vrabia, incercand sa fie caine, sa se lase legata in lesa si plimbata pe strada? Sau ce ar fi ca un om, incercand sa fie pasare, sa vrea sa zboare de pe o cladire? Ar fi imposibil ce conceput!
Dar uneori se intampla lucruri pe care, chiar daca ti-e greu sa le intelegi sau sa ti le imaginezi, se intampla.
Si ne intrebam unii dintre noi cum poate ca viata sa fie atat de cruda si de amara cu noi incat sa ne dorim sa fim altcineva… O parte din fiinta noastra oricum ramane aceeasi , ranita si marcata de ceea ce suntem in realitate, iar o parte, innebunita si disperata de dorinta de a pune stapanire pe legile firii, se transforma incet, sau brusc, intr-un monstru al propriei noastre constiinte…
Ce greu e sa privesti cum multi dintre noi ajung sa-si paraseasca propriul trup si sa se adaposteasca la umbra unor vicii greu de invins doar pentru a parea o alta masca pe o fata DEJA schimbata!…
Imi e greu sa scriu acum ca in jurul meu, pe fiecare patratica a tablei de sah, este altcineva, un alt om, o alta vrabie… Simt, vad, aud odata cu ei: vad cum vrabia iubeste lesa mai mult decat propriile aripi, simt cum ea crede ca cel mai bine ii este sa fie captiva; vad cum omul incearca sa zboare de la inaltime si simt cum emotia sa il depaseste, dar vrea sa o infrunte,… si o infrunta. Este prea sus, dar acolo vrea sa ajunga, mai sus. Visand sa fie pasare, deodata cade, iar constiinta sa este atat de incarcata incat cade si mai jos. Pacat!!!
( Am scris asta cu dedicatie unor colege, dar nu mai stiu care dintre ele, nici care fusese
intamplarea care m-a dezamagit atat de mult.)


Mama

martie 8, 2010 0 comment
Aceasta zi deosebita nu e numai o traditie. E si in sufletele noastre. De fapt totul se intampla in sufletele noastre. E atat de bine cand spui cuvantul “mama” incat simti cum cele 4 casute ale inimii pulseaza in ritmul dragostei. Nu e nimic mai frumos sa stii ca acolo undeva cineva te iubeste si se gandeste la tine in fiecare clipa. Ori e fericita ca ai reusit sa o multumesti, ori e ingrijorata nestiind nimic de tine(deoarece, ca un prost ai uitat sa o suni), ori e trista ca ai fost rece cand ati vorbit la telefon(pentru ca erai atent la tv). Ea stie ca o iubesti enorm dar are nevoie ca in fiecare zi sa ii spui, sa ii arati asta. Nu stiu de ce. E tipic mamelor. Si ce daca au ele niste idei numai ale lor? Tot vor insemna pentru noi amestecul pozitiv de sentimente si sfaturi.
Mama e cea care, dupa multe chinuri si injuraturi, cand te-a strans pentru prima oara la piept a simtit un sentiment unic si de neuitat. Tot ea e cea care te cearta cand esti mic si neastamparat si nu te poti abtine sa stai cu un tricou curat mai mult de jumatate de ora, iar apoi o bufneste rasul si te imbratiseaza. Cand incepi sa mai cresti, fiinta aceasta minunata, incearca din rasputeri sa te rasplateasca in fiecare minut cu toate posibilitatile ei materiale si morale. Si culmea, reuseste de fiecare data. Cum face nu-mi dau seama. Cum gaseste de fiecare data sfatul potrivit? Cum poate sa iti cumpere blugii mult doriti, cand spune ca nu are bani pentru asa ceva? Cum reuseste sa te apere de cei din jur doar prin niste vorbe? Si nu in cele din urma: cum vorbeste ea cu Mos Craciun?
Cand eram mici vedeam in mama o zana buna care ne rasfata si ne iubeste. Acum “mama” ia amploare. Nu mai e zana. E intreaga noastra fiinta. Aflam pe zi ce trece ca semanam cu ea extraordinar de bine, ca daca am fi ascultat-o dintotdeauna am fi avut fara doar si poate rezultate excelente pe toate planurile. Dar de ce noi, copiii, nu putem sa le multumim in fiecare zi? De ce trebuie sa le si intristam cateodata? Doare atat de tare sa vezi ca e suparata si iti spune ca nu mai vorbeste cu tine….
Daca iubirea ei s-ar exprima in cuvinte, ar fi nevoie de miliarde de pagini pe care sa le umple. Noi suntem singurii pentru care ELE ar inconjura Pamantul numai sa fim fericiti. Stiu asta foarte bine… Si as vrea sa ii multumesc enorm pentru ca sunt si pentru ceea ce sunt. As mai vrea sa ii spun…mi-e dor de tine si te iubesc, mama!

Hamu

februarie 11, 2010 0 comment

Cea mai frumoasa animaluta!

Ea e catelusul meu scump si flocos!

Plouase si era urat afara. Ma simteam atat de demoralizata de parca cerul ar fi cazut cu totul peste mine. “Nimic nu o sa ma mai inveseleasca astazi”, imi ziceam. Eram imbracata de iarna, desi eram in octombrie si pe langa frigul care-mi intrase in oase, simteam si o mica raceala. Ce chin!!! Dupa multe incercari de a dormi, aud telefonul sunand. Era Kiwi. “Oooof, ce vrea lumea de la mine, tocmai cand vreau sa dorm?”. Bla, bla bla bla….Si-mi spune: “vezi ca vin la tine la poarta sa iti dau ceva!”. Am zis bine, vino! God!!! “Mai ies si din casa pe deasupra!” . Si asa a inceput povestea noastra….A mea si a Sarei! In ziua aceea n-am mai simtit frigul, nici ploaia, nici lenea. Cand am luat in brate acel ghem alb de mohair eram atat de incantata si bucuroasa, incat nu mi-a mai trebuit altceva decat un loc unde sa ma joc cu el:) Avea, nu exagerez, 20 de centimetri, frumuseata asta, iar azi daca alearga spre mine risc sa dau cu fundul de pamant. Si ma bucur atat de mult ca, in ciuda faptului ca suntem departe, cand ajung acasa e cea mai fericita si parca simt ca i-a fost dor de mine. Mi-e dor de Sarita mea pufoasa!!!