Uneori credem ca nu suntem destul de tari ca sa facem fata celor ce ni se intampla si incercam cu toate fortele proprii sau ale altora sa devenim altcineva, cu totul si cu totul schimbati: de la creier la sosete. Ce ar fi ca vrabia, incercand sa fie caine, sa se lase legata in lesa si plimbata pe strada? Sau ce ar fi ca un om, incercand sa fie pasare, sa vrea sa zboare de pe o cladire? Ar fi imposibil ce conceput!
Dar uneori se intampla lucruri pe care, chiar daca ti-e greu sa le intelegi sau sa ti le imaginezi, se intampla.
Si ne intrebam unii dintre noi cum poate ca viata sa fie atat de cruda si de amara cu noi incat sa ne dorim sa fim altcineva… O parte din fiinta noastra oricum ramane aceeasi , ranita si marcata de ceea ce suntem in realitate, iar o parte, innebunita si disperata de dorinta de a pune stapanire pe legile firii, se transforma incet, sau brusc, intr-un monstru al propriei noastre constiinte…
Ce greu e sa privesti cum multi dintre noi ajung sa-si paraseasca propriul trup si sa se adaposteasca la umbra unor vicii greu de invins doar pentru a parea o alta masca pe o fata DEJA schimbata!…
Imi e greu sa scriu acum ca in jurul meu, pe fiecare patratica a tablei de sah, este altcineva, un alt om, o alta vrabie… Simt, vad, aud odata cu ei: vad cum vrabia iubeste lesa mai mult decat propriile aripi, simt cum ea crede ca cel mai bine ii este sa fie captiva; vad cum omul incearca sa zboare de la inaltime si simt cum emotia sa il depaseste, dar vrea sa o infrunte,… si o infrunta. Este prea sus, dar acolo vrea sa ajunga, mai sus. Visand sa fie pasare, deodata cade, iar constiinta sa este atat de incarcata incat cade si mai jos. Pacat!!!
( Am scris asta cu dedicatie unor colege, dar nu mai stiu care dintre ele, nici care fusese
intamplarea care m-a dezamagit atat de mult.)