Archive for februarie, 2010

Hamu

februarie 11, 2010 0 comment

Cea mai frumoasa animaluta!

Ea e catelusul meu scump si flocos!

Plouase si era urat afara. Ma simteam atat de demoralizata de parca cerul ar fi cazut cu totul peste mine. “Nimic nu o sa ma mai inveseleasca astazi”, imi ziceam. Eram imbracata de iarna, desi eram in octombrie si pe langa frigul care-mi intrase in oase, simteam si o mica raceala. Ce chin!!! Dupa multe incercari de a dormi, aud telefonul sunand. Era Kiwi. “Oooof, ce vrea lumea de la mine, tocmai cand vreau sa dorm?”. Bla, bla bla bla….Si-mi spune: “vezi ca vin la tine la poarta sa iti dau ceva!”. Am zis bine, vino! God!!! “Mai ies si din casa pe deasupra!” . Si asa a inceput povestea noastra….A mea si a Sarei! In ziua aceea n-am mai simtit frigul, nici ploaia, nici lenea. Cand am luat in brate acel ghem alb de mohair eram atat de incantata si bucuroasa, incat nu mi-a mai trebuit altceva decat un loc unde sa ma joc cu el:) Avea, nu exagerez, 20 de centimetri, frumuseata asta, iar azi daca alearga spre mine risc sa dau cu fundul de pamant. Si ma bucur atat de mult ca, in ciuda faptului ca suntem departe, cand ajung acasa e cea mai fericita si parca simt ca i-a fost dor de mine. Mi-e dor de Sarita mea pufoasa!!!

O singura carte

februarie 5, 2010 0 comment

…“Montagne-russe-ul e viata mea, viata este un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge in punctul tau cel mai inalt si a te simti nemultumit si nelinistit cand nu reusesti sa o faci.  

   Daca as fi adormit si m-as fi trezit brusc intr-un montagne-russe, oare ce as simti?

   Bun, prima senzatie ar fi ca sunt prizoniera, as fi ingrozita de curbe, mi-ar veni sa vomit si sa plec de acolo. Dar daca ma incredintez ca sinele sunt destinul meu, ca Dumnezeu conduce mecanismul, cosmarul acesta s-ar transforma in stimulent. Nu este decat exact ceea ce este, un montagne-russe,o jucarie sigura si confortabila, care ajunge la terminus, dar din care, cat tine calatoria, trebuie sa privesc peisajul din jur,sa tip de emotie.”

Story

februarie 2, 2010 0 comment
 “A fost  odata o pasare. Impodobita cu o pereche de aripi desavarsite si pene stralucitoare, colorate si minunate. In sfarsit, o vietate creata ca sa zboare libera si sloboda in cer, sa-i bucure pe cei care o zaresc.
 Intr-o zi o femeie vazu pasarea si se indragosti de ea. Ii urmari zborul cu gura cascata de uimire, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indemna sa zboare impreuna cu ea si amandoua  calatorira prin cer intr-o armonie desavarsita. Ea admira, venera, proslavea pasarea.
 Dar ii veni atunci un gand: poate  ca pasarea voia sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Si femeia se simti infricosata. Infricosata ca nu va mai simti niciodata acelasi lucru pentru alta pasare. Si se simti invidioasa pe capacitatea de zbor a pasarii.
 Si se simti singura.
 Si cugeta: “Am sa instalez o capcana. Data viitoare cand va veni pasarea, ea nu va mai pleca.”
 Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana si fu inchisa in colivie.
 Si ea privea zilnic pasarea. Avea la dispozitie obiectul pasiunii sale si-l arata prietenelor ei, care comentau: “Dar tu esti cineva care are totul”. Intre timp, incepu  sa se produca o ciudata tranformare: cum avea pasarea la dispozitie si nu mai era nevoita sa o cucereasca, isi pierdu interesul pentru ea. Pasarea, nemaiputand sa-si dea glas sensului vietii sale, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea, se urati si femeia nu-i mai dadea nici o atentie, multumindu-se doar sa o hraneasca si sa-i curete colivia.
 Intr-o buna zi, pasarea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la ea. Nu-si amintea insa de colivie, isi aducea aminte doar de ziua cand o vazuse pentru prima oara zburand multumita prin nori.
 Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca ceea ce o emotiona atat de mult la pasarea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei in miscare, nu trupul ei fizic. Fara pasare, si viata ei isi pierdu sensul si moartea veni sa-i bata la usa.“De ce ai venit?” o intreba ea pe moarte. “Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer”, raspunse moartea. “Dac-ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult; acum insa ai nevoie de mine ca s-o reintalnesti”.