Newest Posts

Mama

martie 8th, 2010 0 comment
Aceasta zi deosebita nu e numai o traditie. E si in sufletele noastre. De fapt totul se intampla in sufletele noastre. E atat de bine cand spui cuvantul “mama” incat simti cum cele 4 casute ale inimii pulseaza in ritmul dragostei. Nu e nimic mai frumos sa stii ca acolo undeva cineva te iubeste si se gandeste la tine in fiecare clipa. Ori e fericita ca ai reusit sa o multumesti, ori e ingrijorata nestiind nimic de tine(deoarece, ca un prost ai uitat sa o suni), ori e trista ca ai fost rece cand ati vorbit la telefon(pentru ca erai atent la tv). Ea stie ca o iubesti enorm dar are nevoie ca in fiecare zi sa ii spui, sa ii arati asta. Nu stiu de ce. E tipic mamelor. Si ce daca au ele niste idei numai ale lor? Tot vor insemna pentru noi amestecul pozitiv de sentimente si sfaturi.
Mama e cea care, dupa multe chinuri si injuraturi, cand te-a strans pentru prima oara la piept a simtit un sentiment unic si de neuitat. Tot ea e cea care te cearta cand esti mic si neastamparat si nu te poti abtine sa stai cu un tricou curat mai mult de jumatate de ora, iar apoi o bufneste rasul si te imbratiseaza. Cand incepi sa mai cresti, fiinta aceasta minunata, incearca din rasputeri sa te rasplateasca in fiecare minut cu toate posibilitatile ei materiale si morale. Si culmea, reuseste de fiecare data. Cum face nu-mi dau seama. Cum gaseste de fiecare data sfatul potrivit? Cum poate sa iti cumpere blugii mult doriti, cand spune ca nu are bani pentru asa ceva? Cum reuseste sa te apere de cei din jur doar prin niste vorbe? Si nu in cele din urma: cum vorbeste ea cu Mos Craciun?
Cand eram mici vedeam in mama o zana buna care ne rasfata si ne iubeste. Acum “mama” ia amploare. Nu mai e zana. E intreaga noastra fiinta. Aflam pe zi ce trece ca semanam cu ea extraordinar de bine, ca daca am fi ascultat-o dintotdeauna am fi avut fara doar si poate rezultate excelente pe toate planurile. Dar de ce noi, copiii, nu putem sa le multumim in fiecare zi? De ce trebuie sa le si intristam cateodata? Doare atat de tare sa vezi ca e suparata si iti spune ca nu mai vorbeste cu tine….
Daca iubirea ei s-ar exprima in cuvinte, ar fi nevoie de miliarde de pagini pe care sa le umple. Noi suntem singurii pentru care ELE ar inconjura Pamantul numai sa fim fericiti. Stiu asta foarte bine… Si as vrea sa ii multumesc enorm pentru ca sunt si pentru ceea ce sunt. As mai vrea sa ii spun…mi-e dor de tine si te iubesc, mama!

Hamu

februarie 11th, 2010 0 comment

Cea mai frumoasa animaluta!

Ea e catelusul meu scump si flocos!

Plouase si era urat afara. Ma simteam atat de demoralizata de parca cerul ar fi cazut cu totul peste mine. “Nimic nu o sa ma mai inveseleasca astazi”, imi ziceam. Eram imbracata de iarna, desi eram in octombrie si pe langa frigul care-mi intrase in oase, simteam si o mica raceala. Ce chin!!! Dupa multe incercari de a dormi, aud telefonul sunand. Era Kiwi. “Oooof, ce vrea lumea de la mine, tocmai cand vreau sa dorm?”. Bla, bla bla bla….Si-mi spune: “vezi ca vin la tine la poarta sa iti dau ceva!”. Am zis bine, vino! God!!! “Mai ies si din casa pe deasupra!” . Si asa a inceput povestea noastra….A mea si a Sarei! In ziua aceea n-am mai simtit frigul, nici ploaia, nici lenea. Cand am luat in brate acel ghem alb de mohair eram atat de incantata si bucuroasa, incat nu mi-a mai trebuit altceva decat un loc unde sa ma joc cu el:) Avea, nu exagerez, 20 de centimetri, frumuseata asta, iar azi daca alearga spre mine risc sa dau cu fundul de pamant. Si ma bucur atat de mult ca, in ciuda faptului ca suntem departe, cand ajung acasa e cea mai fericita si parca simt ca i-a fost dor de mine. Mi-e dor de Sarita mea pufoasa!!!

O singura carte

februarie 5th, 2010 0 comment

…“Montagne-russe-ul e viata mea, viata este un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge in punctul tau cel mai inalt si a te simti nemultumit si nelinistit cand nu reusesti sa o faci.  

   Daca as fi adormit si m-as fi trezit brusc intr-un montagne-russe, oare ce as simti?

   Bun, prima senzatie ar fi ca sunt prizoniera, as fi ingrozita de curbe, mi-ar veni sa vomit si sa plec de acolo. Dar daca ma incredintez ca sinele sunt destinul meu, ca Dumnezeu conduce mecanismul, cosmarul acesta s-ar transforma in stimulent. Nu este decat exact ceea ce este, un montagne-russe,o jucarie sigura si confortabila, care ajunge la terminus, dar din care, cat tine calatoria, trebuie sa privesc peisajul din jur,sa tip de emotie.”

Story

februarie 2nd, 2010 0 comment
 “A fost  odata o pasare. Impodobita cu o pereche de aripi desavarsite si pene stralucitoare, colorate si minunate. In sfarsit, o vietate creata ca sa zboare libera si sloboda in cer, sa-i bucure pe cei care o zaresc.
 Intr-o zi o femeie vazu pasarea si se indragosti de ea. Ii urmari zborul cu gura cascata de uimire, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indemna sa zboare impreuna cu ea si amandoua  calatorira prin cer intr-o armonie desavarsita. Ea admira, venera, proslavea pasarea.
 Dar ii veni atunci un gand: poate  ca pasarea voia sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Si femeia se simti infricosata. Infricosata ca nu va mai simti niciodata acelasi lucru pentru alta pasare. Si se simti invidioasa pe capacitatea de zbor a pasarii.
 Si se simti singura.
 Si cugeta: “Am sa instalez o capcana. Data viitoare cand va veni pasarea, ea nu va mai pleca.”
 Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana si fu inchisa in colivie.
 Si ea privea zilnic pasarea. Avea la dispozitie obiectul pasiunii sale si-l arata prietenelor ei, care comentau: “Dar tu esti cineva care are totul”. Intre timp, incepu  sa se produca o ciudata tranformare: cum avea pasarea la dispozitie si nu mai era nevoita sa o cucereasca, isi pierdu interesul pentru ea. Pasarea, nemaiputand sa-si dea glas sensului vietii sale, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea, se urati si femeia nu-i mai dadea nici o atentie, multumindu-se doar sa o hraneasca si sa-i curete colivia.
 Intr-o buna zi, pasarea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la ea. Nu-si amintea insa de colivie, isi aducea aminte doar de ziua cand o vazuse pentru prima oara zburand multumita prin nori.
 Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca ceea ce o emotiona atat de mult la pasarea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei in miscare, nu trupul ei fizic. Fara pasare, si viata ei isi pierdu sensul si moartea veni sa-i bata la usa.“De ce ai venit?” o intreba ea pe moarte. “Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer”, raspunse moartea. “Dac-ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult; acum insa ai nevoie de mine ca s-o reintalnesti”.

Activitati nocturne.

ianuarie 8th, 2010 0 comment

Are ochiul albastru si mare.Foarte mare, incat pare speriata. Genele sunt lungi, intoarse si dese. Par false si le vad ca o pe cortina care s-a ridicat sa pot vedea spectacolul albastru. Sunt destul de lungi si par iesite din normalitate. Tenul de culoarea piersicii nu este drenat de nicio urma de rid. Buzele…sunt atat de senzuale si par sa spuna ceva. E  un chip pe care pe care nu l-am mai vazut niciodata. Nu-si arata parul. E acoperit in totalitate de o floare imensa si alba… Ce-o fi simbolizand nu-mi imaginez. In dreapta ei este o clepsidra pe care abia acum am observat-o. Stiu: e speriata de timp!O vad pentru prima data si deja simt frica din ochiul ei. Parca ma cuprinde si pe mine cand realizez ca o pictura simpla cu atat de putine elemente exprima atat de multe sentimente nocturne.